La mormântul lui Codreanu

La data de 17 februarie 2014, la o zi după înmormântarea regretatului fost camarad şi şef, Nicador Zelea-Codreanu, prin amabilitatea unei verişoare a răposatului, participantă la slujba de înmormântare, am ajuns la cimitirul Bellu ortodox, la locul de veci al acestui ultim brav luptător al familiei Zelea-Codreanu.

Din cauza orei, -aproximativ ora 13-, doar un mic grup a reuşit să ajungă la mormântul fostului camarad, deşi mulţi au fost cei care şi-au exprimat această dorinţă.

Grupul a fost format din doi membri ai Frăţiei de Cruce, doi membri ai cuibului “Grănicerul ‘37” şi cioplitorul în lemn Cristian Ivanov, coautor al troiţei de la Tâncăbeşti, un bun prieten al nostru, iar în trecut 26 de ani (1974-1990) fost coleg şi prieten cândva al domnului Nicador Zelea-Codreanu.

Cei prezenţi au depus flori şi au aprins lumânări la căpătâiul celui trecut în nefiinţă, aşezând pe locul acestuia de veci, un tricolor ce nu avea cum să lipsească de aici.

Am rememorat amintiri şi întâmplări petrecute împreună cu domnul Codreanu, am rostit o rugăciune şi am păstrat câteva momente de reculegere, povestindu-le celorlalţi cum prin bunăvoinţa Celui de sus, am avut privilegiul de a-i auzi domnului Codreanu pentru ultima oară vocea prin difuzorul telefonului unei prietene comune, în ziua de 29 ianuarie 2014, ora 19’30, cu două săptămâni înainte de trecerea sa la cele veşnice. Atunci domnul Nicador Zelea-Codreanu a răspuns la telefon cu o voce stinsă, nerecunoscând interlocutorul la început, vorbind cu greutate circa 4 minute ca şi cum ar fi fost o veşnicie, povestind sumar de chinurile operaţiei de la şfârşitul anului 2013, de la spitalul Colentina... Boala îl slăbise extrem de mult, avea pierderi de memorie, evident explicabile, nu mai mânca normal şi practic ne-a transmis că este aproape imobilizat la pat. Cu toate acestea, deşi pierduse total controlul asupra propriei persoane, aproape de finalul discuţiei a spus: “să sperăm la mai bine…” Practic avea încă nădejde că Dumnezeu îi va mai prelungi şederea pe acest pământ pe care l-a iubit atât de mult.

Cunosc bine chinurile finale prin care trece un astfel de bolnav şi numai cineva care trece prin ele le poate înţelege cu adevărat şi se poate transpune în locul celui bolnav. De aceea această ultimă convorbire auzită, m-a cutremurat, realizând exact starea în care se afla şi cât de repede va veni finalul. Regretele sunt multe şi de multe feluri. Dar am credinţa că odată ajuns în cer, domnul Nicador Florea Zelea-Codreanu nu va mai putea fi păcălit de nimeni şi nimic şi va vedea de acolo, de lângă Căpitan, cine i-a fost prieten cu adevărat, cine a încercat să îi salveze viaţa ca profesionist sau măcar ca om responsabil, cine a fost legionar adevărat în faptă şi simţire, cine a păstrat linia dreaptă cât şi cine i-a picurat otravă zilnic în minte şi suflet, pervertind intenţionat adevărul şi descalificându-se ca om. Am credinţa că şi Mareşalul Ion Antonescu îi va spune: “..fii drept şi recunoaşte că pe deasupra ambiţiilor, intrigilor şi urilor, este PATRIA, este veşnicia neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată ”!

Domnule Codreanu, chiar o să ne lipsiţi, dar deşi din suflet speram ca pentru dumneavoastră această zi să vină cât mai târziu, ştiam şi ştiu negreşit, că va veni o vreme pentru noi toţi, când în faţa Căpitanului şi a lui Hristos, adevărul celor petrecute pe pământ va radia în toată curăţenia şi lumina lui. Pentru dumneavoastră cred că a fost uşor, tocmai pentru că aţi avut sufletul curat de crin şi nu aţi crezut că oamenii pot să fie ceea ce nu par, sau că se pot coborî atât de jos în noroi, dar un lucru e sigur şi îl spunem cu durere:

la ceasul de apoi, în faţa Căpitanului şi a lui Moţa, a Nicadorilor şi a Decemvirilor, nu aş vrea să fiu în pielea unui personaj pe care l-aţi lăsat în urma dumneavoastră!

Dumnezeu să vă odihnească în împărăţia Sa fără sfârşit!

Ionuţ Moraru